Aria comunei Ostrov (satele Almălău, Esechioi, Bugeac, Gârliţa, Galiţa, Ostrov) a fost locuită, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice, încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în lucrarea Din istoria Dobrogei a lui D. M Pippidi şi D. Berciu se vorbeşte despre aşezarea întărită descoperită la Gârliţa , datând din perioada Hallstat-ului timpuriu.

Vas bitronconic
Muzeul din Călăraşi

Amforă grecească

Monede histriene
Muzeul din Călăraşi

Ceramica descoperită aici, depozitată la muzeul din Călăraşi, cuprinde fragmente de vase mari (urne) bitronconice şi cu proeminenţe înconjurate cu caneluri, profiluri din străchini din grupa zisăcu turban. Hărţile prezentate în paginile cărţii, evidenţiază locuri unde au fost descoperite şi tezaure şi monede histriene izolate din secolele V-III î. Hr., precum cele de la Păcuiul lui Soare, Silistra, sau amfore greceşti, precum cele de la Ostrov.

Alte descoperiri au fost făcute pe teritoriul satului Bugeac, sub forma a două necropole. Primul cimitir, situat în apropierea Ceairului Bugeac, a fost descoperit pe la 1965, cu ocazia lucrărilor de modernizare a drumului naţional Constanţa - Ostrov, cuprinzând morminte cu urne de incineraţie. Cel de-al doilea cimitir, situat în apropierea Ceairului lui Moş Marinciu, se află pe malul lacului Bugeac la 4 kilometri sud-vest de satul cu acelaşi nume, fiind descoperit în urma săpăturilor din primăvara anului 1969. Aşezarea datată ca şi cea de la Ceairul Bugeac în secolul IV î. Hr., nu a putut fi cercetată decât pe o suprafaţă de 680 m deoarece restul fusese distrus de-a lungul timpului de puterea şuvoaielor de apă. Aceste descoperiri arheologice dovedesc existenţa pe aria comunei Ostrov a unor aşezări săteşti. Acestea întreţineau strânse legături, aşa cum o dovedesc materialele descoperite, atât cu alte comunităţi vecine, cât şi cu tracii sudici, ori cu negustorii greci, ajunşi aici pe calea cea mai lesnicioasă a antichităţii - Dunărea .

Istoria zonei va fi mai bine pusă în valoare odată cu descoperirile aparţinând primelor secole ale erei creştine. După cum se ştie, spre sfârşitul secolului I î. Hr. romanii au ajuns la Dunărea de Jos, anexând între 29-28 î. Hr. şi Dobrogea. În anul 46 d. Hr., aceasta a devenit o provincie romană, organizată intr-o prefectură, care în regiunea sud-dunăreană îşi sprijinea apărarea pe Castrul Legiunii a XI-a Claudia de la Durostorum (azi Silistra, Bulgaria).

Hadrian
 

Marcus Aurelius

Această aşezare, menţionată în izvoarele istorice ale vremii, s-a născut prin transformarea unui centru civil şi a unei canabae. În vremea lui Hadrian (sau puţin mai târziu), aşezarea a obţinut titlul de Canabae Aeliae, favoare oferită doar celor mai importante aşezări, iar în vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180) a devenit Municipium Aurelium Durostorum. În aceeaşi perioadă (secolele II-III d. Hr. ), peste Durostorum au trecut migraţiile costobocilor, carpilor şi goţilor, însă această puternică aşezare romană şi-a continuat existenţa şi în secolele următoare până la dispariţia imperiului Roman de la Dunărea de Jos, la începutul secolului VII.

Interesul pentru zona cuprinsă de oraşul Silistra şi comuna Ostrov s-a manifestat încă din secolul al XIX-lea, însă cercetări de teren au început abia după al doilea război mondial, atât din partea română cât şi cea bulgară. Arheologii bulgari au descoperit în perimetrul Silistrei, Castrul Legiunii a XI-a Claudia întins pe o suprafaţă de 19 ha şi câteva terme. Pe teritoriul României, circa 2-2, 5 km aval de castru au fost descoperite, între 1995-2002, 19 cuptoare de ars ceramica, gropi menajere, un edificiu termal, numeroase fragmente saturate, multe din ele aflându-se la Muzeul de istorie din Călăraşi, numeros material numismatic, etc.

Construcţia cetăţii de la Durostorum de către romani nu a fost întâmplătoare. Începând de aici un şir de alte cetăţi punctau malul Dunării constituind sistemul de fortificaţii Limes danubianus. Peste multe dintre acestea, cum s-a întâmplat şi în cazul Durostorum-ului, s-au ridicat în secolele următoare fortificaţii ale unor organizaţii politice.

Prezenţa armatei romane, pe linia Dunării şi în interiorul Dobrogei, a avut drept urmare stabilirea unor raporturi, importante pentru procesul romanizării, cu lumea satelor înconjurătoare. Acestea şi-au continuat existenţa şi după dispariţia imperiului Roman de la Dunărea de Jos. De exemplu, în aria comunei Ostrov importante urme de existenţă pentru secolele VIII-XI, în afara centrelor de la Dorostolon şi Păcuiul lui Soare, au fost descoperite şi în satul Gârliţa. Aici, pe malul lacului Bugeac, în 1966, cu ocazia săpăturilor efectuate pentru fundaţia unei case de pe teritoriul satului a fost descoperită o urnă care conţinea vase umane arse. În urma săpăturilor arheologice din 1968 au fost descoperite 12 morminte cuprinzând urne, neacoperite, cu oase umane arse şi pe baza ceramicii descoperite, necropola de la Gârliţa a fost datată în secolele VIII-IX.

În ceea ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi mare, acesta este readus la lumină de izvoarele istorice începând cu anul 971. În urma războiului bizantino-Kievean din acest an, desfăşurat în ultima lui fază la Dorostolon (fostul Durostorum), bizantinii învingători revin la Dunărea de Jos.

Ioan Tsimiskes

Thema Paristrion

Împăratul acestora, Ioan Tsimiskes (969-971), a supus Bulgaria de răsărit şi a reorganizat această regiune în thema Paristrion (sau Paradunavon, în pronunţie slavă). Acum, izvoarele istorice menţionează o revigorare a civilizaţiei bizantine, cu rol preponderent al băştinaşilor, care încep să fie tot mai amintiţi cu numele de vlahi...

Pentru consolidarea frontierei dunărene au fost refăcute şi repuse în funcţiune cetăţi din vechiul limes, printre care şi Dorostolon, care a devenit reşedinţa themei Paristrion, sau au fost construite cetăţi noi precum cea de la Păcuiul lui Soare. Însă, la scurtă vreme după moartea împăratului Ioan Tsimiskes (976), bulgarii s-au răsculat şi i-au înlăturat pe bizantini din cea mai mare parte a teritoriilor cucerite de aceştia în 971, rămânându-le doar câteva capete de pod de pe linia Dunării de la sud de Cernavodă (ca de exemplu Dorostolon).

Aceasta este perioada când înfloresc cele două cetăţi, din Sud-Vestul Dobrogei, de la Păcuiul lui Soare şi Dervent. La câţiva kilometri în aval de localitatea Ostrov de astăzi, într-o insulă a Dunării, s-a înălţat deasupra unor modeste resturi romane, la sfârşitul secolului X, oraşul-cetate întărit de la Păcuiul lui Soare. Zidită de bizantini după tehnici constructiv-arhitecturale specifice lor, cetatea adăpostea unităţi militare de graniţă. Astăzi, se mai păstrează din ea foarte puţin, deoarece apele fluviului au rupt mereu, de-a lungul timpului, din insulă şi din cetate. În apele înconjurătoare se văd blocuri mari de piatră, resturi ale cheiurilor şi zidurilor monumentale de altădată. Rămăşiţele fostei cetăţi bizantine au fost cercetate de arheologii conduşi de domnul Petre Diaconu . Potrivit părerii acestuia, misiunea insulei Păcului lui Soare ca bază navală era de a împiedica oricare inamic care ar fi venit dinspre gurile Dunării şi ar fi încercat să atace oraşul Dorostolon-capitala regiunii.

Dobrogea în sec. XIII-IV

În anul 1001, bizantinii au recâştigat platforma prebalcanică şi Bulgaria de nord est, inclusiv Dobrogea de sud, teritorii care pentru o vreme au fost alipite themei Tracia. Începând cu această dată, Păcuiul lui Soare şi-a pierdut caracterul de bază navală, deoarece dispăruse pericolul Kievean care venea dinspre gurile Dunării. De acum, aici va rezida doar o unitate de soldaţi pedeştri, recrutaţi din sânul populaţiei locale.

Acelaşi Petre Diaconu susţine şi ipoteza conform căreia la Păcuiul lui Soare s-a aflat şi Mitropolia Vicinei, localizată de izvoarele istorice în cetatea Vicinia, despre care nu se ştie decât că se afla pe o insulă a Dunării. Bogatele vestigii creştine descoperite aici şi pe malul drept al Dunării (la Ostrov, Dervent şi în alte sate precum Gârliţa, Bugeac, Canlia) susţin aceasta părere.

La începutul secolului al XI-lea, cetatea de la Păcuiul lui Soare a fost distrusă; refăcută, încetul cu încetul, şi-a pierdut caracterul urban, chiar dacă a fost intens locuită pe parcursul secolului al XIV-lea, fiind unul dintre cele mai importante centre comerciale de la Dunărea de Jos. Din motive necunoscute încă, în jurul anilor 1421-1422, cetatea a fost părăsită de către locuitori, încetându-şi astfel definitiv existenţa.

A doua cetate construită de bizantini la sfârşitul secolului X în zona Dorostolon-ului, a fost Dervent. Ultimele cercetări, în legătură cu această cetate evidenţiază faptul că aici era adăpostită o garnizoană de ostaşi pentru apărarea acestuia şi dublarea pazei bizantine a malurilor Dunării. Cu toate că, conform materialelor arheologice descoperite aici, dealul Dervent a fost locuit încă din neolitic (în secolele II-III d. Hr. fiinţa aici chiar o aşezare romană), cetatea bizantină de la Dervent nu a existat multă vreme. În 1036 ea a fost distrusă de atacurile pecenegilor şi nu a mai fost refăcută niciodată. O parte a populaţiei a fost luată în captivitate, în vreme ce altă parte s-a refugiat în aşezările din apropiere, probabil şi la Păcuiul lui Soare.

Harta României

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Peninsula Balcanică a intrat sub stăpânirea turcilor otomani. Este perioada când, în sud-vestul dobrogean, fiinţa o formaţiune politică independentă, în jurul Dârstor-ului (Silistra de azi) numită Ţara Dârstei(sau Dristei). Pe la 1408, Dârstorul a fost atacat de turci, însă locuitorii n-au fost înfrânţi datorită ajutorului primit de la Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti. Probabil că, după acest eveniment, Cetatea Dârstorului a intrat în componeţa Ţării Româneşti, aşa cum reiese din titulatura lui Mircea. Această situaţie nu a durat însă, pentru că, la sfârşitul domniei acestuia (1418) sau a fiului sau Mihail I (1420), toată Dobrogea, inclusiv Dârstorul, a fost pierdută în faţa otomanilor.

Teritoriul cucerit la 1418 sau 1420 a format un ţinut islamic numit sangeacul Silistrei, cuprinzând în general, până în secolul al XIX –lea, opt cazale: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra şi Constanţa (Küstenge), care acoperea suprafaţa de la nord de linia Mangalia-Ostrov. Din punct de vedere administrativ, ţinutul dobrogean a fost încadrat teritoriilor numite arazi –i-mirie (însemnând stăpânirea absolută a fiscului otoman), ca fond de feude la dispoziţia sultanului pentru răsplătirea serviciilor militare a nobilimi sale. Existau şi unele domenii, cu sate destul de întinse din regiunile Babadag, Carasu, Ostrov ş. a, care aparţineau paşei din vilaetul Silistra sau Oceakov.

Din punct de vedere religios, întreaga Dobroge a depins de vechea mitropolie a Dristei (Dârstor-Silistra) până în secolul XVIII, când orasul, extrem de sărăcit şi aflat sub stăpânirea ienicerilor, a cedat întâietatea Mitrololiei Proilaviei (Brăila); în 1813 această mitropolie s-a unit cu cea a Silistrei. După tratatul de la Adrianopol(1829), pentru Dobrogea s-a înfiinţat Arhiepiscopia Tulcei care a fiinţat până în 1878.

În ceea ce priveşte populaţia Dobrogei, majoritatea o formau românii, pe care englezul W. Hunter îi numea nenorociţii pămîntului, care trăiau în sate de colibe şi bordeie într-o mare sărăcie, având obligaţii faţă de statul otoman şi feudalii locali musulmani, cărora li se adăugau obligaţiile materiale excepţionale din timpul războaielor şi participarea directă la acestea.

Începând cu secolul al XIX-lea, apar şi menţionări scrise, destul de lacunare, despre localitatea Ostrov. Astfel, o informaţie referitoare la războiul ruso-turc dintre 1806-1812 precizează că la 1810 lupte importante s-au dat la Hârşova, Ostrov şi Silistra, a cărei cădere a apropiat încetarea ostilităţilor. O altă informaţie provine din analiza hărţilor referitoare la transporturile dobrogene de după 1829.

Serviciul de diligenţe creat de valiul de Rusciuk, Midhat paşa, cuprindea în Dobrogea rutele: Cernavoda-Constanţa, Constanţa-Tulcea, Silistra-Ostrov- Medgidia, transporturi realizate pe drumuri abia pietruite.

În istoriografia sud-vestului dobrogean, apariţia localităţii Ostrov reprezintă încă o problemă nelămurită datorită necunoaşterii cu exactitate atât a perioadei cât şi a locului apariţiei acestuia, necunoaşterea îngreunată de lipsa izvoarelor istorice. În legătură cu locul naşterii localităţii există două puncte de vedere. Primul, care se bazează pe tradiţia orală locală, susţine că satul a luat naştere mai întâi în stânga braţului pe malul căruia este aşezat astăzi, adică pe locul unde este acum insula Ostrov de la care şi-a luat numele. Această afirmaţie este susţinută şi de domnul Uşurelu Marin, profesor de geografie de Grupul Şcolar din localitate. În monografia realizată de domnul profesor, datată 20 martie 2001, şi aflată spre informare la Primăria comunei Ostrov se menţionează că satul Ostrov îşi păstrează denumirea de la Ostrovul creat de apele Dunării şi braţul Ostrov a cărei vatră a satului aflată iniţial în acest Ostrov (insulă) s-a schimbat, totuşi denumirea satului se păstrează.

În acelaşi Istoric al Bisericii din localitate se mai menţionează şi că bătrânii satului îşi amintesc că în insula Ostrov satul a dăinuit vreme îndelungată... Cu vremea însă, braţul de azi al Dunării, foarte îngust şi foarte puţin adânc atunci, lărgindu-şi şi adâncindu-şi albia, şi împiedicând şi îngreunând din an în an mai mult trecerea şi aducerea locuitorilor la muncile câmpului, ei au fost nevoiţi să-şi strămute aşezarea sătească dincolo pe malul drept al braţului unde îşi aveau pământurile, adică pe locul unde se găseşte azi, mai ales că acolo în insulă, erau mereu expuşi şi la dese inundaţii.

Locul acesta unde se găseşte azi localitatea Ostrov se numea în trecut Alunetul sau pe turceşte Fândâc, după păduricea tânără de aluni ce îl acoperea şi pe care ostrovenii au defrişat-o.

Cel de-al doilea punct de vedere a fost foarte clar şi frumos exprimat de domnul Ovidiu Dunăreanu în lucrarea Cu bucuria în suflet. În paginile cărţii, domnul Dunăreanu afirma că ... Ostrovul este una dintre cele mai vechi, mai mari şi mai pline de farmec aşezări din acest colţ de ţară. Sat de mocani sibieni, cu amestecătură omenească de pe ambele maluri ale fluviului, la nouă kilometri în aval de mult disputată şi legendara Silistra (Durostorum). Cu câteva sute de ani în urmă i s-a spus Alunet (Fândâk, cum l-au numit turcii), apoi Satul din Insulă (Adakioi, în aceeaşi interpretare).
Evliya Celebi La jumătatea secolului al XVII-lea este semnalat de vestitul călător turc Evliya Celebi. Se presupune că pe lângă un grup de bordeie, care formau cătunul Alunet, pe coasta împădurită, în terase, a dealului, a luat naştere un altul, cu strămutaţii din cetatea şi insula de la Păcuiul lui Soare, ce începuseră să fie tot mai des inundate. Cu vremea, cele două cătune s-au unit şi au alcătuit o singură vatră care a început să fie cunoscută mai bine după 1700, cu numele de Ostrov.

În ceea ce ne priveşte, în lipsa unor dovezi istorice clare, considerăm că ambele puncte de vedere, sunt frumos formulate şi credibile, fiecare în parte, atunci când este vorba de indentificarea locului unde a luat naştere satul. Nedumerirea apare în momentul următor când se pune întrebarea: când a apărut?

Potrivit primului punct de vedere satul Ostrov are o vechime de secole de ani, iar în cartea sa domnul Dunăreanu precizează ... câteva sute de ani în urmă..., fiind pomenit la jumătatea secolului al XVII-lea de călătorul turc Evlia Celebi. În ceea ce ne priveşte, suntem tentaţi să facem o legătură cu informaţiile referitoare la aşezările de la Păcuiul lui Soare şi Dervent. Potrivit acestora se precizează că, după distrugerea de către pecenegi a aşezării de la Dervent (1036), probabil o parte a locuitorilor acesteia s-au stabilit în apropiere, la Păcuiul lui Soare. Dacă se admite această părere, de ce să nu fie admisă şi cea exprimată şi de domnul Dunăreanu care precizează că, după părăsirea aşezării de la Păcuiul lui Soare (1421-1422), o parte a locuitorilor acesteia s-au stabilit într-o aşezare pe malul drept al Dunării. Ori, la vremea aceea cetatea Dervent nu mai exista şi în împrejurimi –dacă privim şi o hartă a descoperirilor arheologice – nu mai era vreo aşezare apropiată decât cea a vechilor ostroveni. Deci, s-au stabilit alături de aceştia. Următoarea observaţie este în legătură cu locul aşezării. Dacă acesta s-ar fi aflat în insulă atunci de ce izvoarele nu pomenesc despre o a doua aşezare aflată într-o insulă, aşa cum era şi cea de la Păcuiul lui Soare, mai ales că, spre sfârşitul secolului XIV, Păcuiul lui Soare era cunoscut ca un important centru comercial. În acest caz părerea, exprimată şi de domnul Dunăreanu, care afirmă că vatra satului Ostrov a fost pe malul drept al Dunării pare mult mai credibilă.

În ceea ce ne priveşte, fără să avem dovezi în acest sens, înclinăm să credem că locuitorii de la Păcuiul lui Soare au plecat dintr-o insulă inundabilă şi s-au stabilit într-un loc mai sigur, pe malul drept al Dunării. Aici au defrişat păduricea de aluni, de la care îşi trage numele cătunul Alunetul (una din străzile actuale care coboară în strada principală a localităţii, 1 Mai, poartă numele de strada Alunetului). În acest caz, datarea localităţii se poate aproxima după momentul de la 1421-1422. Putem să mergem şi mai departe cu aprecierile noastre pornind chiar de la denumirea pomenită în ambele surse citate în lucrarea de faţă. Acestea precizează că numele de Alunet definea o realitate şi că în limba turcă înseamnă Fândâk. Se ştie că după 1420, Dobrogea a intrat în componenţa Imperiului otoman;şi în acest caz, zona Ostrovului a fost o poartă (sau punte)pentru pătrunderea turcilor în ţinutul dobrogean. În aceeaşi perioadă, afirmăm noi, a luat naştere şi Alunetul. Dacă acesta ar fi existat anterior, turcii ar fi trebuit să accepte denumirea deja cunoscută în română – Alunet – fără să facă legătură cu pădurea de aluni, care, se afirmă că, a fost defrişată pentru ca românii să-şi construiască bordeiele. Acest raţionament ne îndreptăţeşte să credem că Alunetul a luat naştere în aceeaşi perioadă în care au ajuns şi turcii pe teritoriul dobrogean şi probabil, creatorii lui au fost strămutaţi de la Păcuiul lui Soare.

În ceea ce ne priveşte, nu avem o explicaţie despre numele de Ostrov. Ni se pare normal să acceptăm că acesta vine de la insula din faţa localităţii de astăzi. Nu putem însă să nu observăm că alături de acest ostrov(Ostrovul Mare)mai sunt şi altele precum Păcuiu Mare si Tâlchia (unde a fiinţat aşezarea de la Păcuiul lui Soare) şi altele mai mici. În plus, ne întrebăm dacă numele braţului, tot Ostrov( şi nu ostroave)-, care se întinde de la graniţa cu Bulgaria şi până după dealul Dervent când se uneşte cu Dunărea propriu-zisă – vine de la denumirea localităţii sau de la insulele amintite? Bineînţeles, toate acestea sunt întrebări.

O întrebare – care s-a născut în mintea noastră atunci când studiam documentele din Fondul Primăria Ostrov aflat la Arhivele Naţionale ale judeţului Constanţa – este şi cea în legătură cu proprietatea asupra insulei Ostrovul Mare, acolo unde se presupune că s-ar fi aflat vatra iniţială a satului. Potrivit Istoricului Bisericii Ortodoxe Române Ostrov, ostrovenii din insulă îşi aveau terenurile pe malul drept al braţului Ostrov, pe care îl traversau pentru muncile agricole. Este normal să presupunem că după mutarea ostrovenilor, insula a rămas ca o proprietate a satului. În dosarul cu numărul 63 pe 1940 am descoperit un inventar al imobilelor comunei urbane Ostrov, însoţit şi de o hartă a ostroavelor dunărene. Potrivit acestuia, la 1940, islazul comunal era compus din 3 ostroave, în suprafaţă de 556 ha 1470 m (identificate de noi pe hartă ca fiind Ostrovul Mare, Ostrovul Păcuiul lui Soare şi Ostrovul Tâlchia)situat în regiunea inundabilă a Dunării, în valoare 3. 898. 000(lei). Serveşte ca păşune comunală. Proprietatea acestui imobil o are comuna prin împroprietărire, în baza procesului verbal de punere în posesie din 18 Mai 1935 şi a Sentinţei civile N. 135 din 10 Martie 1938 a Tribunalului Durostor dată pe baza legii agrare. Deci, nici o precizare în legătură cu faptul că insula Ostrovul Mare ar fi fost locul unde s-a aflat vatra satului, insulă care ar fi trebuit să aparţină sătenilor şi înainte de împroprietărirea din 1935. Este o întrebare la fel ca celelalte, la care sperăm ca cercetările viitoare să ofere răspunsuri.

Cercetarea noastră pentru epoca modernă a fost în continuare îngreunată de lipsa documentelor directe referitoare la existenţa localităţii. Un localnic ne-a atenţionat că, în perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989, de la Primăria comunei Ostrov au fost aruncate numeroase hârtii, mare parte referitoare tocmai la perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Probabil aceasta este o explicaţie:în împrejurările care au urmat evenimentului de la 1989, oamenii au fost atât de dornici să rupă cu trecutul încât, probabil, n-au mai realizat că acesta înseamnă şi perioada de dinainte de comunism. Şi, iarăşi spunem, probabil acesta este şi motivul pentru care la Arhivele Naţionale ale Judeţului Constanţa, Fondul Primăria Ostrov începe cu anul 1919. Sau, poate că, răspunsurile sunt pe undeva în mormanul de hârtii, majoritatea îngălbenite de vreme, aflat pe cimentul încăperii unde este adăpostită Arhiva Primăriei Ostrov, astăzi. În acest caz, nu putem decât să asociem istoria localităţii Ostrov cu mersul general al istoriei Dobrogei.

După cum se ştie, la 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa, pe care şi-a câştigat-o apoi pe câmpurile de luptă din Balcani. Tratatul, care a urmat războiului, de la Berlin (1/13 iulie 1878)cuprindea în articolele 22-46 dispoziţii referitoare la România. Se confirma independenţa României căreia îi reveneau şi insulele Deltei Dunării, Sangeacul Tulcei, cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Kiustenge, Medgidia cât şi ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, răspunde la Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia.

Pe baza articolului 46 al Tratatului de la Berlin, în toamna anului 1878 a început să lucreze Comisia europeană pentru delimitarea frontierei de sud a Dobrogei. Din cauza rezistenţei sale faţă de cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, cancelarul rus Gorceakov i-a refuzat României prelungirea frontierei Dobrogei până la sud de cetatea Silistra. În felul acesta, dintr-un capriciu al unei potenţat al vremii în Europa, se rupea legătura de secole care ţinuse strânsă existenţa localităţii Ostrov de Silistra (fostă Durostorum, Dorostolon, Drista). În anii 1879, 1884 şi 1886, guvernul României a readus în faţa Comisiei internaţionale nedreptatea făcută acestei vechi aşezări cu istorie românească, însă fără a se obţine vreun rezultat.

Între 14-23 noiembrie 1878 trupe româneşti au intrat în oraşele Dobrogei şi administraţia a fost preluată de autorităţile româneşti. La vremea aceea, majoritatea toponimelor dobrogene (3409) erau turceşti şi tătăreşti (61, 89%) şi doar 33, 34% româneşti. În Cadrilater (Dobrogea de sud), întreaga toponimie era turcească, afară de câteva localităţi de pe malul Dunării (Calimac, Popina, Tătăriţa, Vetreina, Dârstor, Ostrov, Pârjoaia, etc) şi de câteva nume de la ţărmul mării: Caliacra, Cavarna, Ecrene. Menţionarea numelui Ostrov, în legătură cu Cadrilaterul după 1878 ar putea fi interpretată greşit, ca făcând parte din teritoriul rămas bulgarilor. Este doar un exemplu de localitate dobrogeană cu nume românesc. La 1878-1879, ţinutul Dobrogei a fost împărţit în două judeţe Tulcea, cu ocoalele (plăşile) Babadag, Tulcea, Măcin şi Sulina cu insula Şerpilor, şi Constanţa cu cinci asemenea subdiviziuni: Constanţa, Mangalia, Hârşova, Medgidia şi Silistra Nouă. Pentru patru luni şi jumătate Silistra Nouă a fiinţat ca judeţ distinct având reşedinţa mai întâi la Rasova, apoi la Cernavodă, şi cuprindea localităţile de-a lungul Dunării până la Măcin, deci şi Ostrov.

Între noiembrie 1878-martie 1880, Dobrogea a avut un regim regulamentar, administrarea ei făcându-se prin Regulamente ad-hoc, până la 9 martie 1880, când a fost promulgată Legea pentru organizarea Dobrogei care punea capăt acestui regim;următorul a fost un regim excepţional legal care a durat până în anul 1909.

Potrivit Constituţiei din 1880 (aşa a fost considerată Legea pentru organizarea Dobrogei), în fruntea judeţelor se aflau prefecţi numiţi de domn la propunerea Ministerului de Interne. Fiecare plasă(ocol) avea în frunte un administrator subordonat prefectului, iar comunele urbane şi rurale din care acestea făceau parte erau conduse de un primar asistat de un consiliu comunal. Nici o aşezare rurală cu mai puţin de o sută de familii nu putea constitui o comună. În acest caz, localităţile respective urmau să fie ataşate altora mai mari, unde se construiau şi instituţii de învăţământ, sănătate şi cultură.

În ceea ce priveşte populaţia, Dobrogea avea la 1878 puţin peste 100 000 de locuitori;numărul aceteia a crescut până la 1913, ajungând la 381 306 locuitori o contribuţie importantă având-o Legea de împroprietărire a luptătorilor din războiul de la 1877-1878, dată la 2 aprilie 1903. Potrivit acesteia, în Dobrogea au fost aduşi locuitori din Transilvania şi Banat (agricultori, crescători de vite), dar şi din judeţele Vlaşca, Dolj, Mehedinţi, Râmnicu Sărat, Buzău, Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova, Muscel. Probabil, spunem noi, acum au ajuns la Ostrov acei mocani sibieni pomeniţi de domnul Dunăreanu în cartea sa, atunci când se referea la populaţia acestuia.

Încorporarea administrativă şi legislativă a Dobrogei statului român modern a fost accelerată şi de vizitele unor personalităţi ale acestuia în teritoriul dobrogean. Reprezentativă este vizată domnitorului Carol însoţit de ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, în toamna anului 1879 în mai multe localităţi dobrogene. Legată de această vizită a domnitorului se află şi înălţarea clădirii liceului actual din localitatea Ostrov, a cărei mărturie este placa de inaugurare situată deasupra intrării în sala de festivităţi, cu care cadrele didactice se mândresc de fiecare dată când le povestesc străinilor.

O altă vizită importantă pentru locuitorii sud-vestului dobrogean a fost la 1904 a ministrului instrucţiunii de atunci, Spiru Haret. Acesta a vizitat şcolile din Ostrov, Oltina, Dobromir, Cetatea şi Peştera. În lucrarea Şcoala româneascâ dobrogeană a lui V. Helgiu, citată de Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu se afirmă că primirea care i s-a făcut lui Spiru Haret atunci, a egalat-o pe cea făcută regelui pentru că un ministru să vie prin locurile acelea, prin înfundături neumblate, a fost straşnic lucru pentru popor.

Următorul moment important în istoria sudului dobrogean a fost cel de la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, în 1913. Atunci, potrivit Tratatului de la Bucureşti de la 10 august 1913, s-a hotărât ca graniţa dintre România şi Bulgaria, în sudul dobrogean, să pornească de la Dunăre, la sud de Turtucaia ca să ajungă la Marea Neagră, la miazăzi de Ecrene. Începând de acum, până la 1940, acest teritoriu – cunoscut şi sub numele de Cadrilater –a aparţinut şi s-a dezvoltat în cadrul statului român. În anul următor, regele Carol I a făcut o vizită la Turtucaia şi Silistra, unde a fost primit cu entuziasm de populaţie. Nici nu au apucat românii să se trezească din această bucurie, că norii negri ai unui alt război au apărut la orizont. De data aceasta a fost cel Mare, de nemaivăzut până atunci. România a intrat în Primul război mondial în august 1916 şi, la puţin timp, septembrie-octombrie, armatele cotropitoare germane şi turco-bulgare au ocupat ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Potrivit înţelegerii de la Sofia dintre cotropitori, s-a convenit atunci ca Oltenia şi Muntenia să revină autorităţilor germane şi austro-ungare, iar Dobrogea celor bulgaro-turce, Cadrilaterul fiind încorporat direct Bulgariei.

Întreg teritoriul dobrogean ocupat a fost organizat în şase subprefecturi, fiind instituit sistemul de impozite şi mărci poştale ale statului bulgar, limba oficială în administraţie şi justiţie devenind cea bulgară. Acest statut a durat trei luni, după care a fost înlocuit cu un condominiu nominal germano-bulgaro-turc, în realitate o administraţie germană;aceasta a durat până în noiembrie 1918 când a fost înlocuită până la 2 decembrie 1918, de administraţia bulgară.

Potrivit documentelor de naturi diverse (procese-verbale, adeverinţe, cereri, bilete de liberă trecere, state de plată, bugete), care compun dosarele Fondului Primăria Ostrov de la Arhivele Naţionale ale Judeţului Constanţa, reiese că după război, cel puţin între anii 1919-1921, localitatea Ostrov era o comună urbană (sau urbe cum mai era numită) care aparţinea Judeţului Constanţa din Regatul României. De asemeni, la Ostrov îşi avea reşedinţa şi un Administrator al Administraţiei Plăşei Ostrov. Acest lucru demonstrează că Ostrovul – deşi satele Bugeac şi Almalău care fac parte astăzi din comuna Ostrov erau ele însele comune ale judeţului Constanţa- îndeplinea condiţiile impuse de Constituţia din 1880 referitoare la numărul populaţiei şi instituţii de învăţământ, sănătate şi cultură.

Pentru perioada interbelică, pînă la tragicul tratat de la începutul lui septembre 1940, ni se pare foarte important a fi pentru cunoaşterea a ceea ce reprezenta fizic Ostrovul – inventarul descoperit în dosarul cu nr. 63 pe 1940, deja pomenit în paginile anterioare. Procesele verbale ale acestuia sunt datate 22 aprilie şi 18 iulie 1940, cu puţin înainte de pierderea Cadrilaterului, când Ostrovul era încă comună urbană, aparţinând însă de judeţul Durostor. Potrivit inventarului imobilelor proprietatea comunei, Ţinutului şi Statului aflate pe mereua Comunei Ostrov, judeţul Durostor, comuna urbană Ostrov deţinea: localul Primariei cu 7 încăperi, construit la 1881 din piatră pe o suprafaţă de 1345 m , localul poliţiei, construit la 1880 din piatră şi cărămidă pe o suprafaţă de 124 m şi compus din 4 încăperi, dintre care una pentru pompieri; un abator comunal construit la 1933 din piatră şi cărămidă pe o suprafaţă de 990 m , fiind compus din două încăperi; un obor de cereale costruit la 1936 din piatră si chirpici pe o suprafaţă de 630 m , având 3 încăperi; halele de măcelărie şi pescărie construite la 1895 din scânduri de brad, cărămidă şi ciment pe o suprafaţă de 84 m şi având 5 încăperi; halele de zarzavat construite din scânduri de brad în 1895, pe o suprafaţă de 65 m ; Monumentul Eroilor Ostroveni din războiul din 1916-1918, construit în 1926 pe o suprafaţă de 324 m ; un grajd pentru reproducători construit în 1937 din piatră şi cărămidă, pe o suprafaţă de 524 m ; un teren de cultură de 15000 m situat pe teritoriul oraşului Ostrov; o grădină publică construită pe 5672 m ; o fabrică de cărămizi construită pe o suprafaţă de 4425 m ; un cimitir creştin-ortodox pe o suprafaţă de 15000 m şi altul, situat pe 7740 m , din timpul Imperiului Otoman; un islaz comunal compus din 3 ostroave şi însemnând 556 ha, 1470 m ; un cimitir de animale aflat pe o suprafaţă de 2000 m ; un teren plantat cu pomi fructiferi pe o suprafaţă de 6860 m ; un local de şcoală construit la 1884 din piatră şi cărămidă pe o suprafaţă de 1000 m, având 10 încăperi şi servind drept Şcoală Primară de Fete; clădirea Bisericii Creştin-Ortodoxe construită din piatră pe o suprafaţă de 1680 m şi având 4 încăperi, ş.a. În partea a IV-a a procesului-verbal de inventariere sunt precizate şi alte imobile ale comunei urbane Ostrov, cuprinzând terenuri pentru păşunat, de cultură a viţei-de vie sau un teren cu suprafaţă de 5000 m unde, la 1907, s-a construit din piatră şi cărămidă, un dispensar cu 11 încăperi şi un grajd.

Inventarul este urmat de un Memoriu în care se precizează despre Comuna Urbană Nereşedinţă Ostrov că este situată pe malul drept al Dunării având o suprafaţă totală de 190 de ha, fiind traversată de Şoseaua Naţională Silistra-Constanţa (Drumul Naţional N II). Tot aici, importante sunt şi precizările în legătură cu Monumentul Eroilor. Acesta era situat în centrul oraşului, construit fiind din bronz şi prezentând un infanterist cu arma în poziţie de aşteptare, cu faţa spre vs (Bulgaria), pentru pomenirea celor 117 morţi ostroveni în războiul pentru întregirea neamului 1916-1918. Monumentul este construit în anul 1926, şi e împrejurat de un mic parc. Cei care cunosc localitatea Ostrov, ştiu că există un asemenea monument şi astăzi (care a fost sfinţit în 2006)cu un părculeţ, însă acesta este plasat la câţiva zeci de metri de fostul monument construit în 1926. Actualul monument este situat în dreapta cochetei construcţii moderne a Căminului cultural, care adăposteşte şi Biblioteca comunală şi Grădiniţa Ostrov.

Harta zonei Ostrov
Plan cadastru

Harta comunei Ostrov
 

Planul Islazului Ostrov
 

Cercetând Fondul Primăria Ostrov am fost curioşi să aflăm când a încetat această localitate sa mai fie considerată un oraş, devenind comuna pe care o cunoaştem. Astfel, din studiul antetelor şi diverselor ştampile ale documentelor am aflat că în anul 1950 inclusiv, Ostrovul era încă comuna urbană, însă, după 1940, aparţinea din nou de Judeţul Constanţa (România – Jud. Constanţa- Comuna Urbană Ostrov).

Pentru perioada de după 1950 am studiat, prin amabilitatea domnului primar, Arhivele depozitate într-o clădire aflată în curtea sediului Primăriei şi Consiliului local. Aici, am descoperit aceleaşi tipuri de documente: procese-verbale, state de plată, bugete, adrese, dări-de seamă, rapoarte etc. Potrivit ştampilelor care însoţesc mare parte a acestor documente, la 1951 acestea cuprindeau inscripţionate următoarele: Sfatul Popular al Comunei Ostrov-Comitetul Executiv; Regiunea Constanţa, având în centru stema ţării. Studiind ştampilele documentelor din dosarul 67 pe 1957 am descoperit că, la acea dată, Ostrovul era o comună din raionul Adamclisi, judeţul Constanţa , însă, la sfârşitul anilor `60, Ostrovul era doar o comună rurală a judeţului Constanţa, R.S.R , titulatură pe care şi-a păstrat-o până la începutul anului 1990.

Astăzi, localitatea Ostrov face parte din comuna cu acelaşi nume, având o populaţie – potrivit recensământului din 1992 – de 3163 locuitori şi aspectul unui mic orăşel, aşa cum trag concluzia cei care ajung să viziteze aşezarea.