Dobrogea – tărâm mitic, ancorat într-un timp al începuturilor, tărâm ce toarce mereu poveştile oamenilor ale căror urme de paşi au făcut istorie.

Bătrâna Dunăre hrăneşte tărâmul de basm cu poveştile ei cu peşti fabuloşi, iar străjerul Pontus Euxin vorbeşte despre sirenele şi piraţii din vremea când Neptun stăpânea mările.

Cel mai bătrân pământ al ţării renaşte prin Delta Dunării - cel mai nou pământ – ce devine oglindă a Edenului originar. Aici, culturi şi civilizaţii trăiesc laolaltă în prietenie şi înţelegere, păstrându-şi fiecare etnicitatea şi stârnind curiozitate şi admiraţie. Astfel, Barbu Ştefănescu Delavrancea, vizitând câteva sate dobrogene cu cele „12 ori 14 naţionalităţi” ce nu se amestecă, observă că „tătarul nu se ceartă cu mocanul, nici acesta cu lipoveanul; neamţul nu supără pe turc”, iar părintele catolic din Caramurat, „un călugăr din cinul pasioniştilor, a fost exilat de ruşi în Siberia şi acum a poposit în Caramurat, o fi prieten de căciulă cu hogea turc şi cu popa românesc” .

Nicolae Iorga vede că în cafenelele dobrogene „se înşiră pe scaune unele lângă altele căciuli bulgăreşti, căciuli mocăneşti, pălării ţărăneşti, pălării orăşeneşti, fesuri turceşti, turbane tătăreşti şi hainele corespunzătoare, într-o tărcată expoziţie etnografică” iar profesorul universitar de renume mondial, cercetător în artă bizantină, istorie şi arheologie clasică, Oreste Tafrali (1876-1931) afirmă „Am vizitat nenumărate ţări, am admirat monumente încântătoare şi falnice, am studiat istoria multor popoare vechi…Niciodată însă n-am avut emoţiuni mai puternice, decât atunci când am scrutat trecutul scumpei noastre patrii, când am călcat din nou pământul încântător şi glorios al Dobrogei noastre. Nu cred să exagerez susţinând că nici o regiune din România nu-i este comparabilă în ceea ce priveşte însemnătatea trecutului, a monumentelor sale, ale ruinelor unor civilizaţii de mult apuse” .

În acest mozaic etnic, în locuri de o frumuseţe sălbatică, în sud, la 130 de kilometri de bătrânul Tomis, azi Constanţa, ochiul călătorului împietreşte, răspândindu-i în suflet emoţie. Un tablou fascinant, cu o natură încă neatinsă de degradare – Ostrovul, tărâmul dintre ape.

De sus, de pe Şoseaua Naţională, casele stau parcă agăţate de deal şi gata din clipă-n clipă să se prăbuşească-n Dunăre, apă din al cărui curs răsar din loc în loc insule stăpânite de sălcii plângătoare şi îngândurate, plopi ce vor s-ajungă până-n cer, arbuşti cu părul des sub care şarpele stă tolănit la soare îmbătat de aroma liliacului, mistreţi ursuzi şi vulpi cu cozi împletite de ciulini.

De la Şoseaua Naţională, unde de-o parte şi de alta casele dormitează sub arşiţa verii, se coboară în centrul comunei. Şoseaua şi aşezarea caselor una lângă alta, lasă să se înţeleagă că aici a existat cândva o localitate urbană sau cel puţin cu tendinţă urbană.

La marginea satului, lângă cimitir, un bătrân de 90 de ani, veteran de război, Dumitru Poştaru, alintat de strănepoţi Franţizi, îşi aduce aminte de istorisirile bunicilor lui, dar şi despre cum arăta cândva Ostrovul. Aceasta aşezare nu a fost dintotdeauna pe locurile acestea. Satul era pe o insulă aflată între Dunăre şi Braţul Ostrov, pe atunci o derea, adică un pârâiaş, între Dervent şi Regie, azi Vama Ostrov, punct de trecere a frontierei la Silistra, în Bulgaria.

Satul se chema cândva Adachioi, denumire turceasca ce se traduce Satul dintre Ape sau Insula. În jurul satului s-au format cu timpul şi alte insule despărţite de canale create de Dunăre unde oamenii creşteau animale. Terenurile agricole erau pe locul Ostrovului de azi. Din cauza inundaţiilor frecvente care au răspândit boli precum holera, oamenii s-au mutat pe malul drept al Dunării, acolo unde-şi aveau terenurile agricole, nemaifiind nevoiţi sa treacă dereaua care, uneori, la inundaţii, le îngreuna drumul.

De-a lungul timpului, toate insulele, numite şi ostroave, au căpătat un nume. Insula pe care se afla cândva comuna a rămas cu numele de Ostrov. Aici există zătoace, termen ce vine din bulgărescul zatok. Dicţionarul explicativ defineşte acest regionalism ca fiind braţ de fluviu între malul apei şi un ostrov mai mare. Localnicii folosesc acest termen cu sensul de lac mic ce se poate forma pe o insulă din cauza inundaţiilor şi care vara seacă, lăsând în urmă o lăsătură. Zătoacele din insula Ostrov au denumiri cum ar fi: Ciulinoasa deoarece aici cresc mulţi ciulini atunci când scade apa, Lunga datorită faptului că zătoaca este lungă şi îngustă, Lata pentru că se lăţeşte când vine apa şi îneacă insula. Cea mai cunoscută zătoacă poartă numele de Cracii Preotesei. Are peste 20 de hectare iar atunci când se umple cu apă măsoară în unele locuri 3 metri adâncime. La un capăt se desparte în două brate ce seamănă cu două picioare pe care localnicii le numesc craci. Cândva, aici s-a înecat o preoteasă. Astfel, zătoaca a primit numele de Cracii Preotesei sau Preoteasa. Tot aici, într-un plop, îşi are cuibul o familie de vulturi pescari, păsări pe cale de dispariţie şi ocrotite de lege.

Un alt ostrov, Hopa sau Opa, şi-a câştigat numele din faptul că trecerea pe această insulă se facea sărind o derea. Prin locul unde sătenii săreau dereaua, un localnic a pus un craniu de cal pentru a uşura trecerea. A fost de ajuns ca cineva să strige Opa! când punea piciorul pe craniu şi sărea pârâiaşul şi insula a şi căpătat numele de Opa. Făcând “opa”, trecem în Pastramagia, insula apropiată în care se creşteau animale, în special oi. Trăind pe tărâmul lui Bachus, Ostrovul fiind înconjurat de plantaţii de viţă-de-vie, toamna, după culesul strugurilor, pe această insulă se încingeau chiulabalele, adică petreceri unde se bea tulburel şi se mânca pastramă. De aici, Pastramagia.

În ceea ce priveşte originea denumirii insulei Aurica există două variante. Moş Poştaru susţine că pe acest ostrov, un pădurar ar fi prins o fată din sat, Aurica iubindu-se cu un tânar. A doua variantă, susţinută de Mariana Pascu, este că o babă pe nume Aurica Prunăriţa care avea patima vinului şi era mare iubitoare de pisici, asta deoarece creştea zeci de pisici, mergea toată ziua pe acea insulă şi aduna scoici.

Multe insule poartă numele persoanelor care au locuit cândva acolo. Insula Jianu ia numele unui pădureţ, adică om al pădurii, pe care-l chema Jianu iar insula Iordan Călin ia numele ciobanului care locuia acolo. Insula Florica ia numele unei cucoane care făcea plajă cât era ziua de mare în timp ce localnicii se topeau de căldură pe câmp sub arşiţa necruţătoare a soarelui dobrogean. Pe insula Jianu se află zătoaca Împuţita, denumire dată de localnici pentru că vara, când scade apa şi zătoaca seacă, acolo rămân plante şi peşti care intră în putrefacţie. Aici se mai găseşte o cruce mare ridicată în amintirea unui fiu de bogătaş ce şi-a găsit sfârşitul înecat. Locul este recunoscut cu denumirea de La Cruce.

La hotarul dintre insula Ostrov şi insula Jianu se află zătoaca La Roată. De aici grădinarii scoteau apă cu ajutorul unei roţi care era învârtită de cai sau boi. Apa era vărsată în canale ce irigau terenurile.

Insula Cioplea îşi capătă numele, după cum mărturiseşte azi bătrânul pădurar Andrei Pascu, de la nişte ţigani lingurari veniţi tocmai din Buzău şi care ciopleau de zor, făcând obiecte din lemn. Aici s-au format două zătoci ce poartă numele de Cioplea I şi Cioplea II.

Pe bătrâna insulă Tâlchia se află Păcuiul lui Soare, cetate bizantină din secolul X scăldata-n apă mai tot timpul anului. Vara, sub soarele arzător al Dobrogei, când apa scade, cetatea răsare cerându-şi dreptul de stăpână a locurilor. Numele cetăţii vine de la un anume Soare, proprietar de oi şi de pădure care locuia aici. În ceea ce priveşte termenul păcui, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române nu-l defineşte. Localnicii îl folosesc cu sensul de insulă cu pădure unde oamenii îşi amenajează târle adică un loc îngrădit cu garduri de lemn unde se cresc oi. E posibil ca termenul păcui să derive din latinescul pecuina care semnifică oaie. O altă variantă ar fi derivarea lui din pecuniarius ce înseamnă bănesc, material. Având în vedere că Soare era cel mai avut dintre localnici, Păcuiul lui Soare s-ar traduce în Averea lui Soare sau Proprietatea lui Soare.

Ostrovul, aflat azi pe malul drept al Dunării, este înconjurat de plantaţii cu viţă-de-vie nobilă ai căror struguri de masă sunt renumiţi în întreaga ţară.

Moş Poştaru îşi aminteşte că după primul război mondial văduvele şi soldaţii au fost împroprietăriţi cu pământ pe care s-a plantat viţă-de-vie. Una dintre zonele cu plantaţie de vie se numeşte Tapîi, termen prin care localnicii îl foloseau cu sensul de împroprietărire. Printre împroprietăriţi s-au numărat: maiorul Florescu, Andreescu, Botez, un general, un căpitan. Aşa că aceste plantaţii au luat numele proprietarilor: La Căpitanu, La Generalu, La Andreescu, La Botez, La Florescu. Andrei Pascu povesteşte că maiorul Florescu avea pe lângă plantaţia de vie şi o plantaţie de salcâm. Maiorul îşi construise un conac în a cărei pivniţă se aflau sute de butoaie cu vin.

O altă zonă se numeşte La Averescu, nume dat de localnici în amintirea generalului de armata şi comandant al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial.

Având o climă temperat-continentală cu tendinţă mediteraneană, este favorizată cultura viţei-de-vie. Pe zona Caraci (din turcă arazi semnifică proprietate iar kara înseamnă negru) aflată undeva pe un deal între Ostrov şi Silistra şi zona Valea Caldă ce se află între Dervent şi Ostrov creşte soiul de struguri numit afuzali sau furma, strugure galben-auriu, foarte aromat ce poate ajunge la greutatea de un kilogram şi jumătate.

Valea Caldă este o zonă de dealuri şi văi, zonă cultivată cu viţă-de-vie aşezată pe terase şi scăldată-n soare, pe timpul verii aici înregistrându-se cele mai înalte temperaturi. Tot de Valea Caldă sunt legate poveşti despre un balaur ce se scaldă în ţărâna fierbinte şi care poate înghiţi dintr-o dată o oaie. Între Valea Caldă şi Dervent, lângă locul numit La Cişmeluţă se află Podul Meşterului Manea. Podul este construit în arcadă, numai din piatră fără a se folosi ciment. Tot aproape de pod se află Valea Seacă, o groapă în care se aruncau cadavrele animaleleor. Valea Caldă se întinde până aproape de malul Dunării, mal abrupt din pământ galben ce poartă numele de Malu lu Poştaru deoarece aici îşi avea pământul neamul Poştarilor. O zonă de mare fertilitate este Japşa, depresiune de mică adâncime, acoperită cândva de apă şi în care se dezvoltă o bogată vegetaţie. În apropiere se găseşte Raşetul, cişmea cu apă rece şi pădurea Stutina Voda (în bulgară voda înseamnă apă iar stutina înseamnă aluniş), denumire căpătată datorită numeroaselor sale izvoare. Chiar şi-n timpul secetei, la malul Dunării, La Piatră, într-un loc plin de sălcii, izvorăşte apă rece ca gheaţa.

Profesorul Marin Uşurelu, în Lucrarea de Diplomă, susţinută în 1980 la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Geologie şi Geografie, lucrare nepublicată, vorbeşte despre unităţile de relief ale zonei Ostrov. Se aminteşte aici de ceair, denumire turcească dată pentru văile fostelor râuri, azi văi seci cum ar fi: Valea Ceamur, Scoricea, Gagea, Valea Caldă. Ca denumiri de dealuri se întâlnesc: Dealul Parapet, punct de observare cu caracter militar şi Dealul Iaguda Beir ce ajunge la altitudinea de 150 de metri.

Denumirile a trei dintre satele ce aparţin comunei Ostrov derivă din termeni turceşti: Almălău – almalâu se traduce Valea cu meri, Esechioi ( eski=vechi, köi= sat, Satul vechi) şi Bugeac. Dicţionarul enciclopedic defineşte termenul de bugeac ca fiind regiune de stepă, brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsite de ape curgătoare. Cât despre satul Galiţa, profesorul Uşurelu Marin îl găseşte cu denumirea de Galitza, trecută în hărţile austriece din secolul XVIII. În,, Plans der Moldau, Basarabien und Walachy”, datată de George Vîlsan prin 1779-1774, localitatea apare cu numele de Galittza, situată pe malul estic al lacului Giliţa, Gârliţa de azi. Moş Poştaru îşi aminteşte din istorisirile bunicilor că satul Galiţa s-ar fi aflat cândva pe insula Tâlchia şi din cauza inundaţiilor oamenii s-au strămutat pe locurile unde se află azi satul.

Pasionat de istoria locului, profesorul Uşurelu găseşte într-o lucrare a lui Lapie din 1821 denumirea de Gherliţa pentru Gârliţa, sat ce ia numele unei specii de păsări ce populează lacul din apropiere. Moş Poştaru, zis Franţizi de la un cântec ce-l fredona în tinereţe, povesteşte şi despre oamenii locului. Îşi începe povestea cu bunicul Ion Radu care era poştaş, de aici trăgându-i-se numele de Poştaru cu care figurează şi în acte. Venind pe tărâmul apelor, a fost chemat de primarul turc care i-a dat tapâi, adică pământ şi aşa a ramas pe aceste meleaguri, căsătorindu-se cu moaşa satului. Dintre familiile vechi se amintesc: neamul lui moş Paraschiv Pascu ce le-a lăsat moştenire copiilor 1200 de oi şi 15 hectare de pământ; neamul lui Ismet ce se ocupa cu negustoria; neamul moşierei Arghiriţa Cojocaru; neamul lui Dumitru Gheorghiu, zis Botu Calului, care avea 11 proprietăţi şi a cărui soră, Damianca avea lângă Raşet baltă cu peşte. Văduva lui Dumitru Gheorghiu, Paraschiva a donat averea Mănăstirii Dervent.

Luptând în război contra ruşilor şi pierzându-şi o mână la nici 23 de ani, moş Franţizi retrăieşte şi azi timpurile când în Ostrov veneau oameni din toate părţile, ridicându-se gospodărie după gospodărie. Tot atunci a venit cu barca pe Dunăre tocmai de la Tulcea, Bizechi cu copiii lui, primind porecla de Sulina.

Aşa cum reiese şi din arhiva primăriei, prin 1948 Ostrovul fără satele arondate lui număra 4000 de locuitori. Pe lângă turcii aflaţi deja aici, s-au stabilit şi greci ce s-au ocupat cu negustoria. Cristofor Cutovino, venit din Grecia, a învăţat negustorie la Şcoala de Comerţ din Brăila, şcoală de bogătaşi. A făcut avere dar, plăcându-i gustul vinului, a risipit agoniseala şi a sfârşit într-un azil de bătrâni din Cernavodă. Tot de negustorie s-au ocupat familiile de greci Mihailidis, Panache, Aneşte, Stravopol.

O frumoasă poveste de dragoste s-a înfiripat între ucrainianul Sefcenco şi bulgăroaica Iana, cu 22 de ani mai mare care l-a atras prin frumuseţe, dar mai ales prin avere. Cât era ziua de mare, Iana stătea pe prispa casei, îndrumându-l pe Sefcenco la treburile gospodăreşti. Menajată de soţul tânar, Iana a murit la 104 ani, lăsându-l pe Sefcenco cu sufletul pustiit. Gheorghe Stoica, zis Gică Moldoveanu, de 72 de ani, explică de ce li s-a zis Moldoveanu: Mitrea Pană, moldovean, marangoz de meserie, adică constructor de nave, s-a stabilit în Ostrov cu soţia, Tudosia şi cu fiul, Costantin. Fiind din Moldova, li s-a spus alde Moldoveanu, poreclă ce se păstrează până azi pentru toţi ce fac parte din neamul lor. Soţia lui Gică Moldoveanu, Mioara, ialomiţeancă îşi aduce aminte de baba Tudosia, zisă Sia, că era femeie aprigă ce ieşea în picioarele goale în zăpadă chiar şi atunci când era ger de crăpau pietrele iar o dată, prinzând o pisică umblând la oala cu lapte, pe loc i-a şi luat capul cu toporişca.

O altă familie care a primit numele regiunii din care vine este Ţăranu. Ostrovenii îi numesc pe cei de pe partea Călăraşului şi Ialomiţei ţărani sau căpăstrari. Prin aceste locuri umblă vorba cum că atunci când n-au mai putut scoate căpăstrul de pe capul calului, ialomiţenii au taiat gâtul bietului animal. De-asta li se spune ialomiţenilor căpăstrari. Ei sunt cunoscuţi în zonă ca fiind hoţi de animale iar moş Ion Ţăranu nu făcea excepţie.

În general, oamenii locului purtau nume ce veneau de la meseria lor sau a bunicior lor: Cojocaru, Căpraru, Tărăoi (târă+oi), Pascu pentru că străbunicul fusese cioban venit cu oile tocmai din zona Sibiului, Cartoafă pentru că era cultivator de cartofi, Rotaru ce era rotar de meserie venit de la Rădăuţi sau Paenalte pe a cărui plantaţie creştea cel mai înalt grâu. Andrei Pascu de 85 de ani îşi aminteşte că în acea vreme oamenii nu umblau pe stradă fără nici un căpătâi, adică fără rost şi nu erau nici copiii cu handicap cu toate că naşterile erau asistate ne moaşe fără şcoală, dar cu pricepere. Astfel s-ar explica faptul că nu sunt cunoscue porecle referitoare la defecte fizice.

Moş Franţizi spune că nici femeile nu călcau strâmb, înşelându-şi bărbatul. Doar una era în toată comuna, una Chira, soţia pictorului Ţupac. Maestră în arta amorului şi împătimită a paharului, vindea plăceri trupeşti pe tutun şi băutură.

Alături de greci şi turci s-au mai stabilit şi familii refugiate din Turtucaia, Aidemir şi Caliacra: Cantaragiu, Gavgagiu, Aldea, Stoica, Stoian, Puşchilă, Chiciucu, Tîrpan, Putcă.

Gabriela Poştaru, fiica lui moş Franţizi, pasionată de istorisirile meleagurilor ostrovene, vorbeşte despre poreclele locuitorilor. Cocoş Mândru i se spune unui tânăr ţanţoş care-şi aranja părul ca o creastă de cocoş, Ureche Tăiată unuia care şi-a pierdut urechea, Maimuţa unuia care iubea vinul şi atunci când se îmbăta făcea eschibiţii, adică se comporta precum un umorist. Un altul care era mereu în căutare de femei a primit porecla de Vasile Muierea. Cârnu i se spunea unei familii ai căror membrii aveau nasul cârn, Neghină sau Dop unei familii ai căror membrii erau de statură mică, însă nu pitici, Şaşpârna unei fete urâte, Beleuza unei femei cu ochii foarte mari, Leana Lunga unei femei ce era foarte înaltă. Târâş, devenit şi nume, a avut moştenire mult pământ dar, lenea fiind cucoană mare, l-a impiedicat să aibă gospodărie. Având foarte mulţi copii şi fiind leneş şi iubitor de vinişor, şi-a dus zilele târâş, de pe-o zi pe alta. Nici descendenţii lui nu au pierdut năravul bunicului lor. Alt neam care se pare se îşi schimba mereu locuinţa, a primit porecla de Mutăcasă.

În perioada interbelică şi după, Ostrovul a înflorit din punct de vedere economic. Locuitorii din Almălău, majoritatea refugiaţi din Aidemir, se ocupau cu legumicultura, cei din Bugeac se ocupau cu pescuitul, cei din Esechioi cu creşterea animalelor, cei din Gârliţa şi Galiţa erau plugari iar ostrovenii pe lângă silvicultură şi pescuit, puneau pe picioare una dintre cele mai mari plantaţii cu viţă-de-vie din ţară. S-au deschis cârciumi, cafenele, ceainărie, tutungerie, club, complex cu magazine. Erau cârciumi frecventate de oameni modeşti şi cârciumi unde se juca biliard frecventate de ofiţeri şi avuţi. În cârciuma Marinca Burtoasa se bea vin şi se mânca pastramă. Cârciumăreasa avea vreo 120 de kilograme iar burta-i atârna pană-n genunchi. O altă cârciumă era Madam Babalau, numită aşa după nevasta cârciumarului care era urâtă ca o cotoroanţă şi purta pălării cu pene şi unghii vopsite-n roşu iar La Coroboaie, nume dat după proprietar, se serveau seminţe şi vin fiert.

Tot pe-atunci străzile erau bântuite de iele, apele aveau peşti fabuloşi despre care se spunea ca mănâncă copii, asta pentru că se întâmpla ca vreun pescar sa găsească în burta unui somn uriaş vreo mână de copil. Trăind lângă Dunăre, ostrovenii aud şi azi strigătul ei despre care se spune că cere suflet de om iar în ziua de Rusalii, deasupra apei apar zâne ce iau chip de libelule. Cine înoată sau trece Dunărea în acea zi, va fi înghiţit de apă.

Azi, Ostrovul mai păstrează amintirile unui timp când oamenii mergeau veseli la câmp, când culegeau struguri şi petreceau în Pastramagia, când semănau pepeni pe insule şi-i păzeau de mistreţi şi când mergeau la cîrciuma Madam Babalau şi ascultau geamparalele sau romanţele lui Gogu Lăutaru.

În peisajul „cosmopolit” de azi se mai iveşte câte din când în când un personaj colorat. Leana de la Cimitir descendentă din Cutovini plânge veşnic prin cimitir cerşind dragostea turcului Mudin, Miţa Târâmbâţa numită astfel pentru că vorbeşte mult şi tare asemenea trâmbiţei, Ion Trenu ce se plimbă zi şi noapte, Sania şi Sebaidin ce împart o dragoste cu năbădăi, Leana Chiţiburca sau Petre Ghiburlan, împătimit al vinului şi pe care gospodinele telenoveliste iubitoare de pahar îl alintă Pepino, văzându-l probabil Jose Armando.

Peisaje fascinante, cu oameni diferiţi şi apropiaţi, sănătoşi şi plini de umor, tărâm de poveste ce încântă ochiul şi sufletul. O astfel de zonă cu peisaje de-o frumuseţe edenică şi încărcată de istorie, loc prin care s-au perindat atâtea şi atâtea neamuri ale căror urme rămân neşterse de trecerea timpului, devine dovadă că Dobrogea este un tărâm ce şi-a deschis porţile, ca un bun creştin, pentru tot omul, neţinând seamă de naţionalitate sau religie.