OSTROV - TRECUT ŞI PREZENT
Pagini de monografie

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului EU-RO-FORMARE OVIDIUS, finanţat de Uniunea Europeană, 2008-2009

CAPITOLUL IV - LUMEA SATULUI

2. OBICEIURI ŞI TRADIŢII OSTROVENE

Ostrovul, localitate aşezată la confluenţa dintre două civilizaţii, cea romană şi cea bulgară, şi-a păstrat peste timp tradiţiile şi obiceiurile neatinse de valul modernităţii. Cu toate că în zona sunt români veniţi şi stabiliţi aici din aproape toate celelalte zone ale ţării (moldoveni, olteni, ardeleni, munteni), aceştia s-au adaptat bine locurilor şi şi-au însuşit obiceiurile şi tradiţiile respectate de ostrovenii „get-beget”, cum îşi spun ei.

Pentru că naşterea Domnului este cea mai mare sărbătoare şi prilej de bucurie, vom începe periplul printre obiceiurile şi tradiţiile ostrovene cu aceasta. În dimineaţa de Ajun copiii mai mici vin să colinde pe la casele gospodarilor încântând următoarele versuri:

Buna dimineaţa la Moş Ajun,
Am venit şi noi odată,
La un an cu sănătate,
Maica Domnului să ne-ajute,
La covrigi şi la nuci multe,
Bună dimineaţa la Moş Ajun.

Copiii primesc covrigi, nuci şi bomboane ca răsplata pentru colindul lor.
În seara de Ajun, copiii mai mari vin cu „Florile dalbe” şi cântă:

Sus în poarta raiului,
Florile dalbe, flori de măr,
Şade Maica Domnului,
Florile dalbe, flori de măr,
C-un pruncuţ micuţ în braţe,
Florile dalbe, flori de măr,
Pruncul plânge, Maica-i spune:
Florile dalbe, flori de măr,
Taci puiule nu mai plânge,
Florile dalbe, flori de măr,
Că mama ţi-aduce ţie,
Florile dalbe, flori de mar,
Doua mere, doua pere,
Florile dalbe, flori de măr,
Să te duci în rai cu ele,
Florile dalbe, flori de măr.

Tot în seara de Ajun flăcăii tineri din sat sub îndrumarea unui bărbat mai în vârsta, se împart în mai multe cete şi fiecare ceată colindă casele dintr-o anumită zonă a satului, stabilită dinainte din generaţie în generaţie. Colindele cântate de „colindătorii mari” se transmit din generaţie în generaţie, din tată în fiu prin viu grai, căci înainte de Crăciun cu o lună, fiecare ceată de colindători se adună într-o casă şi se fac repetiţii. Aceste colinde se cântă pe „stihuri”, adică doi sau trei colindători, cu voci asemănătoare, cântă faţă în faţă, ca vocile lor să se audă ca una singură. Un colind se cântă astfel pe mai multe stihuri, în funcţie de numărul de colindători dintr-o ceată. În general la fiecare casa se cântă colindul de casa „Ceastă-i seara”, dar la cererea gazdelor se pot cânta şi colinde speciale precum: „Leul mare” (colind de băiat), colindul de fată, colind de mort „La stâlpul din grajd”, ş.a. În continuare am să redau câteva colinde culese de la Stoica Constantin(54 ani) şi fii săi, Adrian(27 ani) şi Mihaiţa (33ani).

Ceastă-i seara
(colind de casă)

Ceastă-i seara, seara-i mare.
Hoilerum, dailerui Doamne,
Seara mare-a lui Ajun,
Mâine-i ziua lui Crăciun,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Când s-a născut Dumnezeu.
Mititel, desfăşeţel, dalbă-i faşa de-argiţel,
Hoilerum, dailerui Doamne,
De părerea binelui,
Crâng uscat frunza mi-a dat,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Crâng pârlit mi-a înverzit.
Când jidarii de veste-au prins,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Veste-au prins de mi-l căta.
Ca prin toate grajdurile
Hoilerum, dailerui Doamne,
Şi prin toate vadurile.
Mi-l cătară, nu-l găsiră,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Puse lucrul de-al uita.
Dar Maica Sfânta Maria,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Fiu la braţe că-şi lua,
Sus la munte cugeta.
Hoilerum, dailerui Doamne,
Urcaşi munte, urcaşi doi,
Când fuse munte de-al treilea
Hoilerum, dailerui Doamne,
Osteni, nu mai putu.
Puse jos să se-odihnească,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Cuconaş să-şi primenească,
Cerului să-l dăruiască.
Hoilerum, dailerui Doamne,
Dar Maica Sfânta Maria,
Nu’s cum ochi-şi arunca
Hoilerum, dailerui Doamne,
Mai ‘napoi pe urma Ei,
Tare-si vine Sfantu’ Ion,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Tot strigând şi bărătând.
Mai ia-ţi Maică fiu la braţe,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Pân’ aicea nu-i departe,
Că ştiu Maică trei râuri, trei pârâuri,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Râu de vin, altu-i de mir
Şi-altu-i de-apă limpejoară.
Hoilerum, dailerui Doamne,
Cu vinul sa-L botezăm,
Cu apa să-L limpezim,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Cu mirul să-L miruim,
Cerului să-L dăruim.
Hoilerum, dailerui Doamne,
La scaun de judecată,
Sa judeci Tu lumea toată,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Să dai drepţilor dreptate,
Şi strâmbilor fapta lor.
Hoilerum, dailerui Doamne,
Ici-am Doamne ceastă-i casă,
Fie-i Doamne cruci frumoase,
Hoilerum, dailerui Doamne,
Noi venim cu buna seară.

Leul Mic
(colind de băiat)

Lerui la lerui, Doamnele
Dar şi ... (nume de băiat), frate-al nostru
Bun căluţ ca mi-l hrăneşte,
Mi-l hrăneşte, nu-l vesteşte,
Numai joi la joc mi-l scoate.
Lerui la lerui, Doamnele
Joacă joia toată ziua,
Când fuse soare de seară
Lerui la lerui, Doamnele
Mi-l încrunse, mi-l înfrânse,
Pe sub muscă mi-l supuse,
Lerui la lerui, Doamnele
Sub umbriţă de schindoc
Găsii leul adormit.
Lerui la lerui, Doamnele
Frumuşel descăleca,
Frumuşel leu-mi lega,
Lerui la lerui, Doamnele
Cu aţica arcului,
De stulpina calului.
Lerui la lerui, Doamnele
Frumuşel încăleca
Dar şi ... (nume de băiat) frate-al nostru
Cărăruia-si de-apuca,
Lerui la lerui, Doamnele
Cărăruia-şi drept acasă,
Lerui la lerui, Doamnele
El pe lume ce-şi avea:
El mi-avea de-o sor’ mai mare
Pe ... (nume de fată)
Lerui la lerui, Doamnele
Ea de veste că-mi prindea
Tare-afară-mi alerga,
Lerui la lerui, Doamnele
Şi din gură aşa-mi grăia:
Ieşi maică, ieşi taică,
Lerui la lerui, Doamnele
De vezi maică, de vezi taică,
Ce-ai crescut, ce-ai legănat,
Lerui la lerui, Doamnele
Nici cuvânt nu şi-a călcat
V-aduce leul legat.
Lerui la lerui, Doamnele
Viuleţ nevătămat.
Dar şi ... (nume de băiat) frate-al nostru
Lerui la lerui, Doamnele
El să fie sănătos
Noi vă zicem sa trăiască.

Colind de fată

Facă-şi ... ( nume de fată) de-o cetate,
Leruile Doamnele.
Şi n-o face cum se face
Şi mi-o face’ntr-o ispită, într-o profită
Lerui la lerui, Doamnele
În ispita turcilor
În profita frâncilor.
Lerui la lerui, Doamnele
Bate-o turcii de pe uscat
Si frâncii din Marea Neagră
Lerui la lerui, Doamnele
Mi-o batură, nu purură,
Puse lucrul de-al uita.
Lerui la lerui, Doamnele
Dar şi ... (nume de băiat) frate-al nostru,
Cărăruia-şi de-apuca,
Lerui la lerui, Doamnele
Cărăruia la cetate.
Pân’ cu cetatea se-abate,
Lerui la lerui, Doamnele
Cu paloşul zidu-mi taie,
Cu suliţa turle surpă,
Lerui la lerui, Doamnele
Pâna ... (nume de fată) mi-l zăriră
Şi din gură-aşa-mi grăia:
Lerui la lerui, Doamnele
Nu-mi prăda mie cetatea,
Intră-ntrânsa-n chip domneşte,
Lerui la lerui, Doamnele
Stai la masa ţărăneşte,
Bea-ţi paharul nepătat,
Lerui la lerui, Doamnele
Ia-ţi toiag de judecată,
Să judeci tu lumea toată,
Lerui la lerui, Doamnele
Să dai drepţilor dreptate
Şi strâmbilor fapta lor.
Lerui la lerui, Doamnele
Ici-am Doamne ceastă-i casa,
Fie-i Doamne cruci frumoase,
Lerui la lerui, Doamnele
Noi venim cu bună seara.

Prima zi a Anului Nou este întâmpinată încă de dimineaţa de „Sorcova”. Umblatul cu sorcova este mai cu seama bucuria copiilor aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine din cuvântul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei:

Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să-mbătrânţi,
Peste vară, primăvară
Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul,
La anul şi la mulţi ani.

Sărbătorile de iarna nu se încheie aici, ci se continuă cu Boboteaza sau în calendarul creştin ortodox, Botezul Domnului, pe 6 ianuarie. Pentru a veşti botezul Domnului preotul satului merge din casă în casă şi stropeşte cu aghiazmă prin toate încăperile, să alunge răul. Este un obicei aici la noi, în Ostrov, care spune că dacă o fată nemăritată vrea să vadă cum arată viitorul ei soţ, să ceară de la preot o crenguţă din busuiocul cu care stropeşte prin gospodărie. Acesta crenguţa este aşezată sub perna fetei în ajunul Bobotezei şi în noaptea respectivă ea îşi va visa alesul. În ziua de Boboteză toată suflarea merge la biserică încă de dimineaţa pentru a asista la slujba de sfinţire a apelor. Din apa sfinţită toata lumea îşi umple cate o sticlă pentru a o folosi ca leac pentru durerile de cap sau pentru a alunga răul din gospodărie. Tot atunci se sfinţesc şi paiele, iar gospodinele iau câte un mănunchi de paie pentru a-l pune în cuibarul găinilor să dea ouă şi să scoată pui frumoşi. După slujba de la biserică preoţii şi alaiul de oameni merg pe malul Dunării.

Tradiţii de Bobotează
Aruncarea după cruce în Dunăre

Aici cei mai curajoşi flăcăi se aruncă în apa rece ca gheaţa să prindă crucea aruncată de preot dintr-o barca. Acest obicei este foarte bine ilustrat de un cunoscut scriitor al locului, Ovidiu Dunăreanu: „… la Dunăre, unde, în văzul întregii suflări a satului, din barca lui Vane, turtucaianul, popa Tudorancea, bărbăt înalt, cu părul împletit în coada mare, azvârlea crucea spre adânc, dupa ea, sărind de pe mal, s-o prindă, cei mai destoinici şi căliţi înotători.”


Tradiţii de Bobotează
Întrecere de cai

După prinderea crucii, are loc o alergare, întrecere de cai, unde va ieşi învingător cel mai bun cal, cu care proprietarul se va mândri tot anul. În zilele următoare băieţii care au prins crucea umblă cu ea prin sat şi sunt răsplătiţi cu bani, tot ei strângând şi grâul care a fost pus la încolţit de Sfântul Andrei. Cu cât acest grâu este mai frumos crescut şi mai verde, se spune ca persoanei care la pus la încolţit îi va merge foarte bine tot anul.

După terminarea sărbătorilor de iarnă, pe 8 ianuarie când femeile au avut de muncit foarte mult în bucătărie, urmează o sărbătoare numai pentru ele şi anume Babindenul. Există tradiţia ca femeile să se strângă la un local sau la casa uneia dintre ele şi să se distreze fără bărbăţii lor. Dacă un bărbat vine la această petrecere, el este dezbrăcat şi scos afară în pielea goală.

Ca să nu se simtă mai prejos, bărbaţii au şi ei petrecerea lor, când pe 1 februarie se sărbătoreşte „Trifu’ Beţivu’ ”. În această zi bărbaţii merg la vie şi taie câţiva butuci şi apoi stropesc coardele cu aghiazmă. Acest obicei are loc pentru ca via să rodească bine şi să fie ferită de boli şi dăunători. Tot în aceasta zi cei mai rezistenţi băutori îşi pun la încercare rezistenţa, luându-se la întrecere să bea 44 de pahare de vin.

Mărţişorul (1 Martie) este sărbătoarea care, an de an, readuce speranţa, optimismul, credinţa în mai bine. Acum, din încleştarea frigului cu razele soarelui, a întunericului cu lumina, învinge viaţa, primăvara. Mărţişorul este simbolizat de şnurul alb şi roşu cu o amuletă (un bănuţ, o scoică), pe care părinţii obişnuiau să îl lege la mâna copiilor, pe care flăcăii îl dăruiesc fetelor ca urare de noroc şi sănătate. În Ostrov, mărţişorul se poartă până la venirea berzelor, iar apoi este legat de un par înalt din gospodărie, pentru ca norocul să fie „mare şi înaripat”, iar gospodăria să fie ferită de rele.

Un alt obicei deosebit este acela de „Urlalia”. Acesta se practică tot luna martie, când în calendar este Sf. Mc. Urpasian sau Lăsatul Secului pentru Postul Mare al Paştelui. În această zi oamenii îşi fac curat prin gospodării, iar seara se aprind focuri mari. Focul reprezintă purificarea şi arderea relelor. Oamenii şi copii din jurul focului sunt serviţi cu plăcinte din dovleac şi brânză, pe care gospodinele le-au pregătit în ziua respectivă.

Înainte cu o zi de Florii este Sâmbăta lui Lazăr. Atunci fetele mici gătite cu voal de mireasă şi cu o coşerie pe braţ umblă din casă în casă cu un fel de colind numit „Sorgoghileaua”, după cântarea căruia primesc ca răsplata ouă crude. Ele aşează coşul jos şi dansează în jurul lui cântând:

Sorgoghileaua am venit,
Am venit să doghităm,
Doghităm la soacra-mea,
Mai mult la cumnată-mea.
Soacră-mea femeie rea,
Mă trimite la argea,
Fără iţă, fără spată,
Fără dalbă suvelniţă.

(cules de la Stoica Constanta – 82 ani)

Floriile, Paştele şi toate obiceiurile care sunt legate de această sărbătoare religioasă sunt descrise minunat de Ovidiu Dunăreanu: „Încă de dimineaţă, fiecare familie şi-a împodobit icoanele, candelele, măgearele de la uşi şi porţi, grinzile, cu mănunchiuri de urzici şi rămurele de salcie înfrunzită. Seara au aprins lumânări groase şi înalte în ceardacurile caselor şi la toate acareturile din curţi – la magazii, grajduri, staule, hambare, porumbare, curnice, şoproane, polate, aplecători –, luminându-le ca ziua. În felul acesta întreaga familie urma să fie, în tot cursul anului, sănătoasă tun şi să aibă judecata clară. După lăsarea întunericului, unele femei s-au dus, neînsoţite de nimeni, şi au înconjurat, goale, tarlalele de grâu şi orz.

Nici în Săptămâna Mare gospodarii n-au ştiut ce este odihna. N-a fost o zi în care să nu facă ceva. Sprinteni, puşi pe treabă, au dereticat prin curţi şi grădini, au văruit şi terminat curăţenia prin case. Flăcăii au ridicat pe locurile virane şi la răspântia uliţelor, din martaci decojiţi de plop sau de salcâm, leagăne, având policioarele susţinute de prăjini ori de lanţuri cu care să se dea de Paşti până în înaltul cerului... Femeile au ales şi vopsit ouăle şi le-au aranjat la răcoare în panere şi coşuleţe de răchită. Nici copiii şi tinerii nu au fost uitaţi. Mamele, bunicile şi surorile mai mari au trecut fluviul dincolo la oraş şi i-au înnoit, cumpărându-le băşti, şepci, haine, încălţări şi jucării pe potriva lor.

Sâmbăta, pe zi, sătenii şi-au scos din cufere şi din şifoniere hainele cele bune şi le-au întins afară, la aer, pe culmile de rufe. Pe seară, după ce au isprăvit cu toate pregătirile, au pus cazanele cu apă pe plite la încălzit…

Înainte cu un ceas de cumpăna nopţii, clopotul şi toaca au început să bată şi să-i cheme la Înviere. Atunci s-au primenit şi îmbrăcat cu straiele curate, s-au dichisit de sărbătoare şi s-au înfiinţat în grup la biserică.

„- Hristos a înviat ! Veniţi de luaţi lumină !” i-a vestit şi îndemnat de trei ori din faţa altarului popa Tudorancea, iar dascălul şi corul i-au ţinut isonul, cântând: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţa dăruindu-le”.
„- Adevărat a înviat!” au întărit ei de tot atâtea ori şi au întins mâinile şi şi-au aprins lumânările unii de la alţii, alungând treptat întunericul dinspre catapeteasmă spre ieşirea din biserică.

A treia joie după Paste este rezervată unui obicei numit „Scaloianul”. Femeile fac o păpuşă, o figurină din pământ şi o gătesc cu cojile ouălor roşii vopsite de Paşte. Această păpuşă este aşezată într-o cutie asemănătoare unui cosciug. Femeile o privegheau peste noapte bocind-o, iar a doua zi de dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui ii dădeau drumul pe Dunăre cu o lumânare aprinsă cântând sub formă de vaiet:

Scaloiţă iţă
Trup de coconiţă,
Mă-ta pân’ surcele,
Tac-tu’ pân’ nuiele.
Te căta mă-ta
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă,
Te căta mă-ta prin pădurea rară
Cu inima friptă amară.
Rochie de mătasă
Împletită-n sase,
Papuci cu mărgele,
Ca la logodele,
La masă cu flori,
Ca la negustori,
Deschide portiţele,
Să vină ploiţele,
Să crească mlădiţele.

(cules de la Manea Neaga- 84 ani)

Este cert că rostul acestui ritual, care nu se mai păstrează astăzi, este de a alunga seceta şi a invoca venirea ploii atât de necesară grâului" la băgatul spicului", cât şi porumbului (A nu se uita zicala foarte frecventă în zonă: "dacă plouă în mai, avem mălai"). Tot pentru a alunga seceta şi a aduce ploile binecuvântate se practica şi obiceiul „Paparudele”. În verile cu secetă prelungită, grupuri de fete, în picioarele goale şi cu fuste confecţionate din frunze de bozii, colindau satul recitând:

Paparudă, rudă
Vino de ne udă;
Cu găleata rasă,
Ploile se varsă;
Cu găleata plină,
Ploile să vină;
Ploaie, Doamne, ploaie
Să curgă şiroaie.
De joi până joi,
Să dea nouă ploi;
Să deschei cerurile
Să slobozi ploile;
Ia ieşi cu ulciorul,
De udă piciorul:
Ia ieşi cu găleata,
De ne udă fata;
Ia ieşi cu căniţa,
De udă cosiţa;
Paparudă, rudă
Vino de ne udă
Vin de adu ploaie
Să curgă şiroaie.

Fetele umblau printre oameni şi le udau picioarele cu un mănunchi de busuioc muiat în apă. Se credea că în acest fel, norii, atât de mult aşteptaţi, îşi vor face prezenţa şi vor satisface nevoia de apă a lanurilor de grâu şi porumb.

Obiceiuri familiale

Indiferent de vicisitudinile care s-au abătut de-a lungul secolelor asupra neamului românesc, înaintaşii noştri au găsit totdeauna timpul şi dispoziţia necesară pentru a marca evenimentele fundamentale ce apăreau şi apar în viata fiecărei familii: naşterea, căsătoria şi moartea. S-au creat chiar adevărate cutume sau ritualuri ce s-au transmis din generaţie în generaţie, îmbrăcând, peste ani, haina obiceiurilor familiale, ce se regăsesc azi în satul Ostrov, nealterate, în fondul lor principal păstrând, inevitabil, influenţele modernismului. O menţiune aparte se impune totuşi a fi făcută. Cu toate încercările repetate, care uneori au căpătat şi aspectul unor abuzuri (vezi limitarea timpului pentru desfăşurarea unor nunţi sau frecventele întreruperi de energie electrica în lumea satelor, tocmai în zilele de sărbătoare, când se oficiau nunţi sau botezuri) regimul totalitar comunist n-a reuşit să denatureze caracterul tradiţional religios al unor obiceiuri familiale.

Obiceiuri legate de naştere

Obiceiurile legate de naştere, cuprind mituri de apărare împotriva a tot ceea ce putea fi dăunător noului născut, precum şi ceremonialul de integrare în lumea creştină care să-i asigure copilului o evoluţie firească în viaţă. Naşa are numeroase îndatoriri faţă de noul născut. Astfel, ea făcea prima baie fătului, cu care ocazie punea în apă diverse lucruri cu semnificaţii simbolice: bani ca să aibă noroc, să fie sănătos şi tare ca argintul, flori ca să fie frumos, ouă să aibă pielea curată şi sănătoasă, miere ca să fie dulce. Apa de la prima scaldă era aruncată într-un loc curat, pentru a feri copilul de boli.
Întrucât în mentalitatea populară viitorul copilului era hotărât de trei ursitori care se şi înfăţişau la patul fătului în cea de a treia noapte, naşa făcea pregătirile de rigoare pentru primirea acestora, pregătind "turta de ursitori", sare, zahăr, apă, o ulcică cu vin, o strachină cu făină, boabe de cereale şi diverse legume care se găsesc în perioada respectivă a anului. Se spune că noaptea în cauză, mama copilului visa ceea ce ursitoarele prevesteau copilului ei şi, în funcţie de prezicere îndruma mai apoi viaţa tânărului. În ultimul timp, când marea majoritate a naşterilor au loc în spitale, momentul ursitoarelor este înlocuit cu un obicei ce se practică la "luatul moţului", când copilul este pus să aleagă de pe un platou unde i se aşează mai multe obiecte şi, în funcţie de obiectul ales (carte, bani, aur, pâine, foarfece, cleşte, ş.a.), se preconizează care ar fi viitorul profesional al copilului.
Urma un alt moment important din viaţa nou-născutului - botezul, care se realiza, de regulă după şase săptămâni, atunci când lăuza avea dreptul să iasă în lume. Era un moment deosebit în viaţa fiecărei familii, pentru ca prin botez copilul lor, creştinându-se, intră „în rândul lumii”. Pentru acest eveniment erau aleşi naşii, de regulă aceiaşi care cununaseră părinţii, deveniţi, de aici înainte, un fel de părinţi spirituali ai tânărului. Botezul se oficia la biserica din sat, după care urma petrecerea la care participau rudele şi prietenii apropiaţi. La un an după botez avea loc aşa numita „cumetrie”, când naşii tăiau „moţul” copilului, act care încheia petrecerile ceremonialului de naştere. „Moţul” era împletit sau legat cu fir roşu, după care se păstra într-o batistă, pus la loc sigur de mamă.
În linii generale, aceste obiceiuri se păstrează şi astăzi în satele călărăşene, relaţiile de cumetrie stabilite cu acest prilej devenind adevărate relaţii de rudenie, finii purtând un respect deosebit naşilor, pe care îi vizitează cu prilejul sărbătorilor religioase şi, mai ales, de „lăsata secului”, atunci când finii merg „cu plocon” la naşi.

Obiceiuri legate de căsătorie

Atunci când tinerii se apropiau de vârsta maturităţii, ieşeau la horă, prilej de a se cunoaşte mai bine şi de a se lega prietenii trainice. Când sentimentele îi îndemnau să facă pasul decisiv spre întemeierea unei familii, băiatul avea obligaţia să mărturisească dragostea lui părinţilor, să ceară acestora să meargă în peţit la părinţii alesei inimii lui. Cu acest prilej, dacă şi părinţii fetei erau de acord, se stabilea ziua nunţii, începând pregătirile de rigoare de ambele părţi. Erau şi situaţii în care unii părinţi nu erau de acord cu interesele copiilor lor în care caz, în secret, tinerii fugeau împreună la unele rubedenii sau prieteni apropiaţi, punându-şi părinţii în faţa unui fapt împlinit. Urma aşa-numita "înţelegere", când părinţii acceptau situaţia de fapt şi cădeau de acord asupra cununiei legale a copiilor lor, începând pregătirile pentru nuntă. în cadrul obiceiurilor legate de viaţa de familie, nunta, deşi cunoaşte transformări şi înnoiri de la un an la altul, îşi păstrează încă în Ostrov secvenţele tradiţionale cunoscute de sute de ani, concentrate ca timp, din motive lesne de înţeles. Pregătirile propriu-zise încep cu câteva zile înainte, când atât acasă la mire, cat şi la mireasă se adună rudele şi se procedează la sacrificarea unor animale şi prepararea mâncărurilor pentru nuntă. Prietenii şi rudele mirelui, mergeau în sat, din casă în casă şi, cu plosca plină cu vin, invitau sătenii sa participe la nunta de sâmbătă.
Ceremonialul propriu-zis, începea sâmbătă dimineaţa atât acasă la mire, cat şi la mireasă, care erau pregătiţi de prieteni apropiaţi pentru a fi scoşi la biserică. Nu lipseau, bineînţeles, lăutarii care cântau, pentru mire „cântecul bărbieritului”, iar pentru mireasă „cântecul miresei”. După bărbierit, mirele se prindea în ultima horă la un loc cu tinerii necăsătoriţi, după care pleca spre naşi, urmând ca împreună cu aceştia să meargă la mireasă. în acest timp, mireasa, gata împodobită, în aşteptarea naşilor şi mirelui, aduce o găleată cu apă, şi în jurul ei, în cântecul lăutarilor, împreună cu prietenele, se prind în „hora miresei”. Odată cu sosirea naşilor şi a mirelui, acesta din urmă aduce o ramură de brad, care este pusă în găleata cu apă, simbolizând constituirea noului cuplu. Fetele şi flăcăii împodobeau bradul cu panglici colorate, batiste, şervete, mere şi colaci. În jurul bradului se încingea o horă mare, ce simboliza ultima petrecere a miresei, înainte de a părăsi casa părinteasca. După nuntă, bradul se fixa în stâlpul porţii de la casa miresei, rămânând acolo până când se usca.
Înainte de a pleca la biserică pentru a se cununa religios, naşa rupea o turtă deasupra capului miresei, aruncând apoi bucăţile în cele patru zări. Fetele nemăritate se grăbeau sa prindă din turta în speranţa că va veni curând şi ziua măritişului lor. După aceea, întregul alai pleca la biserică, unde se oficia cununia religioasă, după care se îndrepta spre casa socrului mare, aici fiind întâmpinaţi cu apă, turtă şi sare de către soacra mare, care, după ce tinerii căsătoriţi gustau din pâine şi sare, erau stropiţi cu apă şi invitaţi în casă, gest care simboliza integrarea miresei în familia ginerelui. Tânăra pereche turna apoi naşilor apa să se spele pe mâini, oferindu-le, pentru a se şterge, cate un ştergar curat de borangic. Se juca apoi, hora “Nuneasca", în care se prindeau mirii, naşii, socrii şi rudele. În timpul jocului, mireasa oferea daruri pentru ginere, naşi, socrii mari şi cumnaţi. În cântecele lăutarilor se dansa până la lăsatul serii, când la casa mirelui se punea masa mare, la care erau invitaţi toţi nuntaşii. La ziua, era înlăturat voalul şi floarea miresei, aceasta fiind legată cu o basma, ceea ce simboliza intrarea ei în rândul femeilor.

Obiceiuri legate de deces

Dacă naşterea şi căsătoria sunt evenimente dorite şi aşteptate în fiecare familie, motiv pentru care marcarea lor este pregătită din vreme, decesul survine de cele mai multe ori pe neaşteptate, punând familia într-o situaţie limită şi provocând mari dureri sufleteşti. Cu toate acestea, din vremuri ancestrale, omul a dedicat şi acestui ultim moment din ciclul vieţii un adevărat ritual. Astfel, pentru uşurarea morţii, se obişnuia ca muribundul să-şi ceară iertare de la rudele apropiate şi să primească ultima împărtăşanie din partea preotului satului. Ultimele clipe şi le petrecea înconjurat de cei apropiaţi şi dragi, care-i ţineau o lumânare permanent aprinsă, pentru a-i lumina calea în îndelungata sa călătorie spre viaţa veşnică. După ce ochii muribundului se închid pentru ultima oara, tocmai în vederea „marii călătorii”, mortul este spălat şi apoi îmbrăcat în haine noi, pregătite din vreme, sau, în cazuri accidentale, cumpărate în grabă.
In nopţile dinaintea înmormântării, rude, prieteni şi cunoscuţi vin „la priveghi”, existând credinţa ca mortul nu este bine sa fie lăsat singur în casă. Cu acest prilej se desfăşoară cunoscut ritual al „bocetului”, când femeile transmit prin sufletul mortului rugăminţile lor de a comunica cu cei pe care Dumnezeu îi alesese deja din rândul celor drepţi şi buni.
În drum spre cimitir, sicriul cu corpul neînsufleţit este oprit la fiecare intersecţie, unde se ţin mici slujbe de pomenire, iar membrii familiei aruncă cu bani. Ajuns la cimitirul satului, corpul neînsufleţit este îngropat, de regulă, în apropierea rudelor deja decedate. După înmormântare, familia îndoliată organizează o masă de pomenire la care participă toţi cei care 1-au însoţit pe mort pe ultimul sau drum. În secvenţele sale esenţiale, ritualul înmormântării a rămas nealterat până astăzi, fiind singurul domeniu al tradiţiilor populare în care modernismul n-a pătruns decât foarte puţin.



Copyright 2009-2015 - Toate drepturile aparţin Primăriei Comunei Ostrov, judeţul Constanţa
Materialul publicat în acest portal reprezintă o variantă a lucrării "OSTROV trecut şi prezent - pagini de monografie"
publicat de Editura EX PONTO, 2009, ISBN: 978-973-644-916-1
Redactare Web: S.C. MPRO SYSTEMS S.R.L. Constanţa